Acum 16 ani



Episodul I

Așteptam pe o bancă în incinta aeroportului Otopeni. Făcusem check-in-ul mult prea devreme, trecusem și de Control Pașapoarte unde funcționarul îmi aruncă o privire pe sub sprîncene.

- Hm, în Japonia mergeți?
- Da, am zis mîndră.
- Aaa, balerine, balerine. Mi-a făcut cu ochiul în timp ce îmi ștampila actele. Am întins mîna după pașaport și mi s-a părut că mă atinge cu palma lui mare și butucănoasă, am tresărit și l-am privit nedumerită. Avea în ochi privirea aia de om pervers și flămînd. Mi-a făcut semn să plec, m-am întors cu spatele fericită că scap.

Am lăsat-o pe mama la poartă, m-a mîngîiat pe păr, m-a sărutat pe obraji și m-a ținut strîns în brațe. Își mușca buzele să nu plîngă. Ar fi vrut să-mi spună atîtea, să mă învețe tot ce nu reușise pînă atunci.
Ai grijă de tine, te rog. Și sună-mă cînd ajungi în Amsterdam.
- Da, mamă, promit.
- Ești sigură că te descurci?
- Da, am pufnit, o să fie totul perfect.

Am știut că nu va închide un ochi pînă nu primește vești de la mine. I-am mai strîns în brațe încă o dată trupul firav și m-am îndepărtat ușor, privind peste umăr, în urma mea, mama se făcea din ce în ce mai mică, am dat colțul cu o ultimă oprire să îi fac cu mîna. Nu mai știu dacă m-a văzut, știu doar că scurtul moment de tristețe a fost imediat înlocuit de o stare de îmi venea să țopăi, sunt liberă, mi-am zis! Ce mai, simțeam că aveam lumea la picioare, călătoream pentru prima dată în afara țării și mai mult de atît, urma să zbor într-un avion. Singură! Eram independentă.

Cu valiza grea într-o mînă și pașaportul cu biletul de îmbarcare în cealaltă mînă, verificam la fiecare zece pași dacă n-am greșit drumul, dacă poarta scrisă pe bilet a rămas aceeași, dacă am timp suficient. Inima îmi bătea cu putere, treceam prin fața magazinelor din terminal, a restaurantelor, a cafenelelor. Aș fi băut o cafea, dar îmi era teamă că nu o să am timp și-apoi, nu mai comandasem niciodată o cafea într-un loc ca ăla, totul strălucea, mirosea a parfum scump și sofisticat. N-am îndrăznit să mă opresc, am mers mai departe nepăsătoare, cu aerul ăla că n-ar fi pentru prima dată cînd treceam pe acolo. Zbor KL1372, poarta 12. Am verificat ora, ajunsesem cu 50 de minute mai devreme. Nimeni nu era acolo, m-am așezat pe o bancă, îngrijorată. În sala de așteptare era pustiu. Doar un bărbat la costum citea ziarul. După vreo zece minute, am auzit primii pași, am sărit în sus, am tras valiza după mine, deși nu era foarte departe. Plină de emoție am zis: bună dimineața.

Bună dimineața, mi-a răspuns un bărbat tînăr, pînă în 30 de ani. M-a privit nedumerit. Zburați spre Amsterdam?
- Da, am răspuns privind timid. I-am întins biletul.
- Îmbarcarea începe cam într-o oră. O să anunțăm, puteți lua un loc pînă atunci, mi-a răspuns cu zîmbetul ăla profesional.

Roșie pînă în vîrful urechilor, m-am întors la locul meu. Atunci m-am bucurat că nu era nimeni în sală, bărbatul cu ziarul era absorbit de lectură. Am răsuflat ușurată, nu mă văzuse. Am început să fredonez: 

Ta-ta-ra-ram, ta-ta-ra-ram
Such a pretty boy
Such a pretty boy
You're such a pretty boy (Flight Attendant - Josh Rouse)

Acum 16 ani așteptam pe o bancă în incinta aeroportului Otopeni. 
Acum 16 ani aveam 16 ani. 

Posted in | 1 Comment

Scrisori din Cipangu - Lansarea



-Am ratat-o și pe asta, mi-am zis.

Așa cum am ratat și premierea Incubatorului de condeie și lansarea Ficțiunilor.

Ce mi-aș fi dorit să fiu acolo. Oricît de dragă mi-ar fi țara asta, uneori mă apucă așa o furie, că e la mama naibii. Sau că Romînia e la capătul pămîntului. În fine, revenind la sentimente mai bune, a fost lansarea ieri. A cui? A dragilor scrisori. A Scrisorilor din Cipangu. 

Cipangu, nume a cărui sonoritate ne duce cu gândul azi la un tărâm imaginar, a fost prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa. Niciunul dintre autorii acestei antologii nu este primul român în Japonia, dar fiecare dintre ei a trăit emoţia explorării şi a simţit nevoia să o transmită cumva, cuiva.

Astfel au luat naştere Scrisorile din Cipangu: povestiri scrise de autori români, nu despre o Japonie reală, prinsă în tuşa strâmtă a însemnărilor de călătorie, ci despre una cât se poate de personală. S-aspus că o carte e ca o scrisoare mai lungă trimisă unui prieten - sau, mai degrabă, unor prieteni pe care încă nu-i cunoşti; volumul de faţă este o colecţie de astfel de scrisori.

Celor douăzeci şi una de scrisori li se adaugă ilustraţiile lui Dan Perjovschi, realizate în timpul Trienalei de la Aichi. Imaginile nu ilustrează, însă, textele, ci spun o altă poveste a Japoniei, aşa cum a trăit-oartistul grafic în vara anului 2013. (Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români)




- Păi așa, mamă? mi-a spus cu un glas stins de dor ieri.
- Merit eu să adun laurii tăi?
- Meriți mamă, fugi și bucură-te ca și cum aș fi acolo. Tot tu ai fost și la premiere și la cealaltă lansare. În curînd o să intre lumea la idei. Sabina asta chiar scrie sau mama ei?!
- La următoarea să vii, auzi? Altfel mă apuc eu de scris și te fac de rîs!
- Vin! Promit!


Mulțumesc tuturor celor care au reușit să ajungă. Mulțumesc celor care au promis că vor ajunge, dar n-au mai putut. Mulțumesc prietenilor minunați care în ciuda faptului că i-am lăsat să aștepte, nu au renunțat nicio clipă să creadă în mine. 

Leave a comment

Acum trei ani



Acum trei ani. Acum trei ani priveam cum o lume se sfârșește, imaginile eram tulburătoare. Era stupefiant cum la câteva sute de kilometri totul era scufundat într-un mâl negru. În jurul meu, departe de cutremur, departe de tsunami, oamenii își vedeau de viață. Zâmbeau, râdeau zgomotos, își continuau munca, mergeau la petreceri, mâncau, dormeau. Puteai foarte uşor să îi cataloghezi drept indiferenţi.

  
Multă vreme m-a urmărit un sentiment de vinovăție, fie când îmi încolțea un zâmbet pe buze, sau atunci când mă surprindeam râzând. Priveam în jurul meu și gândurile îmi erau tulburi. Nu puteam înțelege de ce noi, ceilalți, avem privilegiul de a ne bucura de-un fruct, de-un pahar cu apă, de un pat cu așternuturi curate. Gândeam, 不思議! 

Mă acuzam pe mine, îi acuzam pe cei din jur. Aveam norocul de a dormi în patul meu, în casa mea. Purtăm hainele mele, mă bucurăm să-mi privesc copilele jucându-se nestingherit. Departe, departe de noi, alte fetițe își pierduseră părinții, alți oameni dormeam în adăposturi impovizate în săli de sport, pe cartoane.

Și acum, ca și atunci, toate cuvintele de mai sus îmi par de prisos. Nu ajută cu nimic. Sunt doar frământări care au rămas undeva ascunse în mintea mea. 
Imediat după tsunami, televiziunile au început să difuzeze spoturi sociale. Invitații la bunătate, cum mi-a plăcut să le numesc. Dintre toate, cea care a avut ceva magic, ceva care m-a făcut să mi-o amintesc pe tot parcursul anului, cea care-mi va aminti mereu de perioada urmată de 11 martie 2011, versuri scrise de Kaneko Misuzu.


こだまでしょうか         

「遊ぼう」っていうと              


「遊ぼう」っていう。  

「馬鹿」っていうと                  

「馬鹿」っていう。

「もう遊ばない」っていうと 
「遊ばない」っていう。

そうして、あとで                   
さみしくなって、

「ごめんね」っていうと        
「ごめんね」っていう。

こだまでしょうか、               
いいえ、誰でも。*
                            

                           金子みすゞ
-------------------

*
Dacă îmi vei vorbi cu blândeţe, 

iţi voi răspunde cu blândeţe.



Dacă-ți strigprostule,

îmi vei răspundeprostule.



 Dacă-ți spun: nu mă mai joc, 

 îmi vei răspunde: nu mă mai joc.



 Rămân singur şi trist



Îți spun: îmi pare rau, 

îmi răspunzi: îmi pare rau.



 Este oare ecoul meu? 

 Nu, este oricine.















Leave a comment

Lansarea mea de carte

A mea alături de alţi 66 de autori minunaţi, oameni frumoşi, talentaţi şi pasionaţi. Acest proiect n-ar fi fost posibil fără Florin Piersic Jr. Faptul că mi-am văzut povestea între două coperţi, m-a cam lăsat fără glas pentru câteva zile. Emoţia a fost puternică. Nu pot decât mulţumi pentru tot ce mi se întâmplă zilele astea.

1 Comment

Acum 29 de ani

Acum 29 de ani tata scria o scrisoare.


Minunea

Aseară sub geamul tău (sala de naşteri bineînţeles), am ascultat timp de trei sferturi de oră serenadele, culminând cu serenada zgâtiei numărul doi. Aşa i-am auzit primul ţipăt şi după ce m-am convins că nu te mai doare aşa tare, am mers şi am întrebat la telefon cum vă simţiţi, ocazie cu care mi s-a comunicat că sunt beneficiarul a încă unei „crăpături”. Providenţa s-o aibă în pază, născută pe 10 septembrie 1984, ora 12:27. După ce am trimis asistenta să vadă cum vă simţiţi, m-am dus acasă şi am trezit pe toată lumea de acasă şi telefonic pe ceilalţi, apoi am băut restul de Ginar pe care s-a învretnicit să mi-l lase Irma pentru companie.


Serenadele cântate de voi două mi-au răsunat în urechi toată noaptea, dar n-am pus geană pe geană, dar nu contează. Cel mai frumos cadou pe care mi-l puteai face (şi încă ştiu bine cu cât preţ) mi l-ai făcut. Felicitări (câteva merit şi eu) pentru micuţul cadou! Sper să ne convorbim cât de curând. Sunt acum la naşul, apoi vin la tine. Maria e fericită că are o soră pe care spune deja că o iubeşte şi vrea să o vadă. Naşa idem şi spune că o cheamă Ana-Sabina, nu sună rău, dar mai discutăm noi. Îţi mulţumesc încă o dată pentru dar, zgâtia adică, şi-ţi mai spun că te iubesc, minunea mea, şi că sunt tare mandru de tine. 

2 Comments

Search

Swedish Greys - a WordPress theme from Nordic Themepark. Converted by LiteThemes.com.