Acum zece ani



Draga mea,

Doar încerc să scriu ceva și sute de emoții nu-mi dau pace. Aș vrea să îmi pun gîndurile în ordine și să îți scriu curat, ordonat și responsabil. Așa cum ești tu. Dar tu mă știi bine. Știi că sunt împrăștiată și emoțiile mi le controlez ceva mai greu. Nu știu de unde să încep, în minte se învîrt haotic amintiri de ieri, de anul trecut, de azi dimineață, de acum două luni, de cînd te-am născut. Cînd erai doar cît un pumn de om, cînd spuneai fără să te plictisești "Yada, yada, yada" pînă mă scoteai din minți. Cînd ai căzut pe scările rulante și sîngele ți-a tîșnit din genunchi și lacrimile din ochi. Îmi aduc aminte de azi dimineață, deși ziua ta, ai fost botoasă și cu capsa pusă. Cînd nu vrei să spui că ai vrea să te iau în brațe, dar te strecori sub brațele mele să-ți țin de cald. 

Acum zece ani eram un copil cu un copil. Aveam 22 de ani cînd mi te-au pus în brațe după un travaliu lung și dureros, dintr-o dată am simțit că viața mea capătă un alt sens. Da, sună a metaforă dar am știut că acel sentiment ce își făcea loc în mine pentru prima dată, ca un ghem de blană cald în coșul pieptului, o să mă însoțească pretutindeni și nu voi mai ști să trăiesc fără el. Ce copilă eram, dragă Erika. Și te adoram ca nimic pe lumea asta. Pozele de atunci arată o altă eu. Ochii inocenți, subțire și plăpîndă, te țineam strîns lîngă mine. Eram atît de fericită. 

Azi mă uit la tine și te văd mult mai matură decît am fost eu atunci. Nu-mi vine să cred că ești chiar a mea. Te-ai făcut atît de mare, frumoasă, talentată, inteligentă. Alături de Lisa, voi ați făcut din mine cea care sunt acum și nu pot decît să vă mulțumesc pentru asta. În ăștia zece ani am învățat atît de multe cu voi, de la voi, prin voi. N-aș schimba absolut nimic, nicio zi, nicio experiență. Toate la un loc au contribuit la creșterea mea ca părinte și totodată ca adult. Vă iubesc, mă iubesc și iubesc viața noastră cu totul. Cu zilele ei obositoare, cu lecții multe și stres, uneori lacrimi și neînțelegeri, cu seri colorate și vesele, cu rîsete pline de viață, dans și tv. Cu filme și popcorn, cărți și joacă înainte de culcare. 

Te privesc azi și te admir pentru tot ce eu nu sunt. Cele două părți din tine, cea romînă și cea japoneză se îmbină frumos și te formează. Pentru mine e un proces fabulos de urmărit, uneori ești atît de serioasă, respecti fiecare regulă impusă de școală, n-ai mișca un pai de la locul lui dacă n-ai avea permisiunea, ca alteori să uiți de toate astea, să te relaxezi, să dansezi, să faci glume, să trișezi un pic societatea japoneză și să-ți dai seama și tu că nu e un capat de lume. 

Ușor ușor te desprinzi de copilărie și aș vrea să îi spun timpului să aibă răbdare. Să îmi mai lase clipe să mă bucur de tine ca copil. Adolescența mi te fură un pic cîte un pic. De la o zi la alta te schimbi. Ai stări pe care nu ți le poți explica, treci foarte ușor de la veselie la tristețe. Acum înțelegi ce îți spun, peste jumătate de oră trîntești ușa supărată. Uneori mă amuz, alteori îmi pierd și eu răbdarea. Știu că de acum ne așteaptă un drum lung, tot ce sper este să am înțelepciune și înțelegere cît cuprinde. Și nervi de oțel. 


Îți văd prietenii și mă bucur că îi iubești și îi respecți. Dăruiești pentru că așa simți. E un lucru atît de frumos, Erika. Iar tu o faci cu cea mai mare naturalețe din lume. Noi, oamenii mari, uităm uneori cum este să faci cum simți, pe noi frica ne-a schimbat. Asta mi-aș dori să păstrezi ca adult. Să iubești oamenii ca acum. Să păstrezi o parte din inocența de azi. Să nu-ți fie frică să simți. Oamenii sunt, în marea lor parte, oameni frumoși. Ca tine, Erika. 


La mulți ani!

Leave a comment

Acum 16 ani



Episodul I

Așteptam pe o bancă în incinta aeroportului Otopeni. Făcusem check-in-ul mult prea devreme, trecusem și de Control Pașapoarte unde funcționarul îmi aruncă o privire pe sub sprîncene.

- Hm, în Japonia mergeți?
- Da, am zis mîndră.
- Aaa, balerine, balerine. Mi-a făcut cu ochiul în timp ce îmi ștampila actele. Am întins mîna după pașaport și mi s-a părut că mă atinge cu palma lui mare și butucănoasă, am tresărit și l-am privit nedumerită. Avea în ochi privirea aia de om pervers și flămînd. Mi-a făcut semn să plec, m-am întors cu spatele fericită că scap.

Am lăsat-o pe mama la poartă, m-a mîngîiat pe păr, m-a sărutat pe obraji și m-a ținut strîns în brațe. Își mușca buzele să nu plîngă. Ar fi vrut să-mi spună atîtea, să mă învețe tot ce nu reușise pînă atunci.
Ai grijă de tine, te rog. Și sună-mă cînd ajungi în Amsterdam.
- Da, mamă, promit.
- Ești sigură că te descurci?
- Da, am pufnit, o să fie totul perfect.

Am știut că nu va închide un ochi pînă nu primește vești de la mine. I-am mai strîns în brațe încă o dată trupul firav și m-am îndepărtat ușor, privind peste umăr, în urma mea, mama se făcea din ce în ce mai mică, am dat colțul cu o ultimă oprire să îi fac cu mîna. Nu mai știu dacă m-a văzut, știu doar că scurtul moment de tristețe a fost imediat înlocuit de o stare de îmi venea să țopăi, sunt liberă, mi-am zis! Ce mai, simțeam că aveam lumea la picioare, călătoream pentru prima dată în afara țării și mai mult de atît, urma să zbor într-un avion. Singură! Eram independentă.

Cu valiza grea într-o mînă și pașaportul cu biletul de îmbarcare în cealaltă mînă, verificam la fiecare zece pași dacă n-am greșit drumul, dacă poarta scrisă pe bilet a rămas aceeași, dacă am timp suficient. Inima îmi bătea cu putere, treceam prin fața magazinelor din terminal, a restaurantelor, a cafenelelor. Aș fi băut o cafea, dar îmi era teamă că nu o să am timp și-apoi, nu mai comandasem niciodată o cafea într-un loc ca ăla, totul strălucea, mirosea a parfum scump și sofisticat. N-am îndrăznit să mă opresc, am mers mai departe nepăsătoare, cu aerul ăla că n-ar fi pentru prima dată cînd treceam pe acolo. Zbor KL1372, poarta 12. Am verificat ora, ajunsesem cu 50 de minute mai devreme. Nimeni nu era acolo, m-am așezat pe o bancă, îngrijorată. În sala de așteptare era pustiu. Doar un bărbat la costum citea ziarul. După vreo zece minute, am auzit primii pași, am sărit în sus, am tras valiza după mine, deși nu era foarte departe. Plină de emoție am zis: bună dimineața.

Bună dimineața, mi-a răspuns un bărbat tînăr, pînă în 30 de ani. M-a privit nedumerit. Zburați spre Amsterdam?
- Da, am răspuns privind timid. I-am întins biletul.
- Îmbarcarea începe cam într-o oră. O să anunțăm, puteți lua un loc pînă atunci, mi-a răspuns cu zîmbetul ăla profesional.

Roșie pînă în vîrful urechilor, m-am întors la locul meu. Atunci m-am bucurat că nu era nimeni în sală, bărbatul cu ziarul era absorbit de lectură. Am răsuflat ușurată, nu mă văzuse. Am început să fredonez: 

Ta-ta-ra-ram, ta-ta-ra-ram
Such a pretty boy
Such a pretty boy
You're such a pretty boy (Flight Attendant - Josh Rouse)

Acum 16 ani așteptam pe o bancă în incinta aeroportului Otopeni. 
Acum 16 ani aveam 16 ani. 

Posted in | 1 Comment

Scrisori din Cipangu - Lansarea



-Am ratat-o și pe asta, mi-am zis.

Așa cum am ratat și premierea Incubatorului de condeie și lansarea Ficțiunilor.

Ce mi-aș fi dorit să fiu acolo. Oricît de dragă mi-ar fi țara asta, uneori mă apucă așa o furie, că e la mama naibii. Sau că Romînia e la capătul pămîntului. În fine, revenind la sentimente mai bune, a fost lansarea ieri. A cui? A dragilor scrisori. A Scrisorilor din Cipangu. 

Cipangu, nume a cărui sonoritate ne duce cu gândul azi la un tărâm imaginar, a fost prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa. Niciunul dintre autorii acestei antologii nu este primul român în Japonia, dar fiecare dintre ei a trăit emoţia explorării şi a simţit nevoia să o transmită cumva, cuiva.

Astfel au luat naştere Scrisorile din Cipangu: povestiri scrise de autori români, nu despre o Japonie reală, prinsă în tuşa strâmtă a însemnărilor de călătorie, ci despre una cât se poate de personală. S-aspus că o carte e ca o scrisoare mai lungă trimisă unui prieten - sau, mai degrabă, unor prieteni pe care încă nu-i cunoşti; volumul de faţă este o colecţie de astfel de scrisori.

Celor douăzeci şi una de scrisori li se adaugă ilustraţiile lui Dan Perjovschi, realizate în timpul Trienalei de la Aichi. Imaginile nu ilustrează, însă, textele, ci spun o altă poveste a Japoniei, aşa cum a trăit-oartistul grafic în vara anului 2013. (Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români)




- Păi așa, mamă? mi-a spus cu un glas stins de dor ieri.
- Merit eu să adun laurii tăi?
- Meriți mamă, fugi și bucură-te ca și cum aș fi acolo. Tot tu ai fost și la premiere și la cealaltă lansare. În curînd o să intre lumea la idei. Sabina asta chiar scrie sau mama ei?!
- La următoarea să vii, auzi? Altfel mă apuc eu de scris și te fac de rîs!
- Vin! Promit!


Mulțumesc tuturor celor care au reușit să ajungă. Mulțumesc celor care au promis că vor ajunge, dar n-au mai putut. Mulțumesc prietenilor minunați care în ciuda faptului că i-am lăsat să aștepte, nu au renunțat nicio clipă să creadă în mine. 

Leave a comment

Acum trei ani



Acum trei ani. Acum trei ani priveam cum o lume se sfârșește, imaginile eram tulburătoare. Era stupefiant cum la câteva sute de kilometri totul era scufundat într-un mâl negru. În jurul meu, departe de cutremur, departe de tsunami, oamenii își vedeau de viață. Zâmbeau, râdeau zgomotos, își continuau munca, mergeau la petreceri, mâncau, dormeau. Puteai foarte uşor să îi cataloghezi drept indiferenţi.

  
Multă vreme m-a urmărit un sentiment de vinovăție, fie când îmi încolțea un zâmbet pe buze, sau atunci când mă surprindeam râzând. Priveam în jurul meu și gândurile îmi erau tulburi. Nu puteam înțelege de ce noi, ceilalți, avem privilegiul de a ne bucura de-un fruct, de-un pahar cu apă, de un pat cu așternuturi curate. Gândeam, 不思議! 

Mă acuzam pe mine, îi acuzam pe cei din jur. Aveam norocul de a dormi în patul meu, în casa mea. Purtăm hainele mele, mă bucurăm să-mi privesc copilele jucându-se nestingherit. Departe, departe de noi, alte fetițe își pierduseră părinții, alți oameni dormeam în adăposturi impovizate în săli de sport, pe cartoane.

Și acum, ca și atunci, toate cuvintele de mai sus îmi par de prisos. Nu ajută cu nimic. Sunt doar frământări care au rămas undeva ascunse în mintea mea. 
Imediat după tsunami, televiziunile au început să difuzeze spoturi sociale. Invitații la bunătate, cum mi-a plăcut să le numesc. Dintre toate, cea care a avut ceva magic, ceva care m-a făcut să mi-o amintesc pe tot parcursul anului, cea care-mi va aminti mereu de perioada urmată de 11 martie 2011, versuri scrise de Kaneko Misuzu.


こだまでしょうか         

「遊ぼう」っていうと              


「遊ぼう」っていう。  

「馬鹿」っていうと                  

「馬鹿」っていう。

「もう遊ばない」っていうと 
「遊ばない」っていう。

そうして、あとで                   
さみしくなって、

「ごめんね」っていうと        
「ごめんね」っていう。

こだまでしょうか、               
いいえ、誰でも。*
                            

                           金子みすゞ
-------------------

*
Dacă îmi vei vorbi cu blândeţe, 

iţi voi răspunde cu blândeţe.



Dacă-ți strigprostule,

îmi vei răspundeprostule.



 Dacă-ți spun: nu mă mai joc, 

 îmi vei răspunde: nu mă mai joc.



 Rămân singur şi trist



Îți spun: îmi pare rau, 

îmi răspunzi: îmi pare rau.



 Este oare ecoul meu? 

 Nu, este oricine.















Leave a comment

Lansarea mea de carte

A mea alături de alţi 66 de autori minunaţi, oameni frumoşi, talentaţi şi pasionaţi. Acest proiect n-ar fi fost posibil fără Florin Piersic Jr. Faptul că mi-am văzut povestea între două coperţi, m-a cam lăsat fără glas pentru câteva zile. Emoţia a fost puternică. Nu pot decât mulţumi pentru tot ce mi se întâmplă zilele astea.

1 Comment

Search

Swedish Greys - a WordPress theme from Nordic Themepark. Converted by LiteThemes.com.